Bogdan Botezatu

Am început să scriu din ce în ce mai rar şi mai prost, poate din cauza faptului că sciu mai mult despre maşini şi programe decît despre frunze căzute din copaci, sau pur şi simplu pentru că mă îndepărtez de vremea cînd încă mai toceam băncile facultăţii. Înainte ca darul scrisului să-mi dispară complet, m-am hotărît să povestesc despre cum am ajuns aici; mai precis, în faţa laptopului Loredanei, pe maşina de spălat din bucătărie, puţin trecut de crucea nopţii.

Nu aş fi îndrăznit niciodată să povestesc cele ce urmează, dacă n-ar fi fost combinaţia fericită numită „Totul are un început” de la Grim Cris, o insomnie cumplită care încheie ziua de naştere a lui frac-meu, o parte din media kit-ul pe care îl pregătesc pentru Hardware Tricks, precum şi Personal Branding-ul lui Andrei (căruia se pare că am uitat iar să-i urez La Mulţi Ani-ul cuvenit).

Voi începe, aşadar, povestea care mă aduce pe mine, eroul principal, în faţa notebook-ului la ore neortodoxe din dimineaţă. Voi sări peste partea cu „scriu pe blog pentru că am învăţat să citesc cînd eram şcoler”, deoarece simţul penibilului e puţin cam iritat la ora asta şi cred că şi cititorii mei sunt mai mult decît nişte baloţi de paie.

Prima mea idilă cu prietenul tranzistorizat s-a consumat undeva în Botoşaniul anilor ’95, o vreme pe care doar acelaşi Andrei de mai sus şi-o poate aduce aminte aşa cum a fost. Undeva pe 4 aprilie 1994, deveneam fericitul şi rarisimul posesor al unui HC 95, o bijuterie echipată cu un procesor Z80 pe 8 biţi, 16 KB de ROM, 48 KB de RAM şi fenomenala capacitate de stocare de 768 KB (un floppy de 5,25’’, mai precis). La vremea respectivă, era un adevărat Ferrari comparativ cu Spectrumurile care încă mai încărcau de pe casetă. Am programat pe HC timp de peste 6 ani de zile, cînd în Basic, cînd în prea-puternicul şi dificilul asamblor.

Tot în respectivele vremuri, am pus bazele Sphynx Soft, proiect al cărui „povară” o duc şi acum. E evident, cred, faptul că „Sphynx” e puţin scris aiurea, probabil datorită faptului că engleza mea la acea vreme se rezuna excusiv la setul de comezi şi instrucţiuni din Z80 Basic, însă, pînă am descoperit eroarea deja mă obişnuisem cu micul „bug”.

Primul PC a venit tot prin 2001, la pachet cu un modem Conexant şi un abonament Romtelecom prea neîncăpător pentru nevoile mele de viteză. Am rezistat colecţionînd kituri de la  tovarăşi şi procurîndu-mi reviste Chip cu regularitatea cu care unii merg la biserică. Odată cu primele pagini de net s-a încetăţenit şi obsesia mea pentru HTML şi JavaScript, pasiuni de ne-iertat pentru elevul de profil umanist care eram pe atunci.

Mi-am petrecut mare parte din timpul dintre corigenţa la mate şi experimentul reuşit la chimie scriind cod sau dezvoltînd diverse aplicaţii inutile (chestii în care am investit enorm, dar care n-au văzut niciodată lumina zilei). „Apogeul” adolescenţei mele se desfăşura într-o vreme cu resurse limitate, ceea ce probabil a dus la disciplinarea mea ca programator. Încă mai ţin ochii pe dimensiunea executabilului după compliare şi nu cred într-o aplicaţie care papă din RAM precum politicianul român din buget.

Sfîrşitul liceului m-a prins cu ceva cunoştiinţe solide de HTML, niscai PHP furat dintr-o ediţie specială de CHIP, cîteva site-uri puse pe picioare, precum şi un joc arcade destul de evoluat.

Odată cu începerea facultăţii apare şi prima mea obsesie legată de jurnalismul online, aşa că am început să cercetez partea de CMS (în mod special PHP-Nuke, E107 şi Wordpress-ul epocii). Conexiunea la RoEDUNet mi-a dat ocazia să învăţ tot ce se putea găsi referitor la web, programare web şi administrare, iar Crăciunul 2005 îmi aduce cadou comunitatea PHP-Nuke din Romania.

Trecem peste cele cîteva zeci de site-uri dezvoltate între timp (dintre care cele mai importante sunt SphynxSoft, PHP-Nuke şi Hardware Tricks), pentru a ajunge la Bogdanul aproape profi, trecut prin facultate şi conectat la pulsul Softpedia, unde mi-am făcut veacul timp de peste jumătate de an. Cu degajarea omului liber de contract, pot spune că a fost una din cele mai frumoase şi mai constructive experienţe profesionale pe care le-am trăit, infinit superioară şederii mele ca SysAdmin la universitate (o perioadă ruşinoasă, peste care am sărit în modul cel mai delicat cu putiinţă).

Imediat după Softpedia urmează perioada BitDefender, o etapă în curs de desfăşurare, care îmi încununează evoluţia profesională şi interacţiunea cu lumea maşinilor. Încă mai am pe cap comunitatea PHP-Nuke, formată iniţial din indivizi extrem de ageri (DoJo, Cris, Aikon, Claudiu Neţoiu & co.), care insă au devenit între timp ocupaţi cu viaţa de adult responsabil şi care trecd din ce în ce mai rar pe „acasă”. În locul oamenilor deosebiţi cu care am interacţionat / plănuit / crescut intelectual au venit micii cercopiteci de Ferentari (sau Slobozia, oraş cu minunată rezonanţă în imaginaţia mea bolnavă) care comunica exclusiv prin adevărate capodopere intelectuale de genul „Sall all, kum îmy fak shi eu side d manele bengos cu Nuke?”.

Gata cu povestea, e deja tîrziu şi ce a fost de povestit s-a zis deja. Ceea ce se voia o descriere la obiect a devenit deja subiect de eseu pentru concursul laptopurilor (powered by Emag, UltraPro sau comunitatea gîndacilor de bucătărie din România), iar eu, cu tot respectul pentru cei care o fac, nu mă omor după slăvirea magazinelor online ce promit laptopuri pentru „bloggeri  talentaţi”. E o chestie zosofilă comercială, pe care o evit cînd pot; pentru mine, publicitatea pe blog e identică cu „I swallow for change”.

Din vremurile de mult apuse, am rămas cu cîteva cutii de carton pline cu casete cu jocuri, bandă de magnetofon, precum şi mult-preţuitele casete cu muzică. Le găsesc interesante pînă şi acum, în epoca full-digital, şi zăbovesc ore întregi în faţa lor de fiecare dată cînd trec prin podul casei părinţilor.

Cam asta e tot. Nu e nimic deosebit faţă de alte zeci de mii de astfel de istorii, exceptînd poate faptul că aceasta e istoria mea. Am ratat mare parte din distracţia anilor ‘90 doar pentru că am ajuns prea tîrziu la petrecere, iar lucrurile pe care probabil că le-aş fi dezvoltat eu erau deja pe piaţă. Pun punct aici cu speranţa că n-am plictisit prea multă lume, cu promisiunea fermă că ne reîntîlnim într-un alt moment de sinceritate.